Domeniul asistenţei sociale, asociat pe nedrept ca fiind propriu numai celor care au ca referință politică una social democrată, se dovedeşte a fi la fel de apropiat și de doctrina liberală. E o idee cu care m-am confruntat în urmă cu mai bine de un an, când, mergând în faţa consilierilor locali, încercam să le explic ce important e ceea ce facem noi, inclusiv pentru ei, indiferent de partidul pe care îl reprezintă.

Atunci le povesteam celor de stânga cum că ar trebui să ne țină aproape, pentru că le oferim o bogată expertiză pentru ceea ce au de realizat în domeniul politicilor sociale și celor de dreapta, că discutând despre servicii sociale, în fapt vorbim despre entități private care aduc prin munca lor independența unor categorii de asistați sociali, dezvoltare și investiție în comunitate. Și noi dăm undița, nu peștele, unora și noi îi asistăm pe cei în nevoie.

De unde vine confuzia?

De la ideea preconcepută că asistența socială înseamnă doar cocoașa de ajutoare sociale ce apleacă de ani de zile bugetul României. Din când în când, în spațiul public apar idei legate de faptul că lenea și nemunca sunt plătite din banii celor care trudesc până noaptea și de aici și reacțiile de revoltă.

De ce gândim așa? Simplu. Pentru că România e o țară neevoluată ca mentalitate, pentru că românii au fost învăţaţi de partide că asistență socială = ajutoare sociale, pentru că, în condițiile unei politici sociale defectuoase, nici cei care ar trebui să conducă țara nu au habar despre beneficiile serviciilor sociale, prin urmare, tot ce știu e să dea pomeni, eventual electorale și să le numească asistență socială.

Ce spun ONGurile de ani de zile? Că ponderea serviciilor sociale față de beneficiile sociale trebuie schimbată. Că serviciile sociale sunt singurele care scot din criză grupurile vulnerabile și că acordarea de prestații crează dependență. Fiecare an care trece, adâncește problema.

Soluția nu este tăierea rapidă a ajutoarelor sociale, așa cum propun unii, pentru creșterea capitalului politic. S-a mai întâmplat să se taie întâi, și să se gândească după. Soluția este finanțarea serviciilor sociale și scoaterea din criză a celor care au fost lăsați să fie doar asistați sociali. Nu înfometarea lor și a copiilor lor e salutară, ci obligarea lor la un efort propriu, care să îi reobișnuiască cu munca.

Din păcate, e chiar mai ușor să porți cocoașa, chiar dacă lumea te numește cocoșat. Decât să-și bați capul și să schimbi un sistem bolnav de atâtea obiceiuri proaste, mai bine mergi înainte așa, rău. Dar e și avantajos să continui așa, pentru că proștii și săracii votează cu cine le promite că îi ține în viață.

Că așa se gândește la nivel de stat, arată atât cuantumul infim al subvențiilor pentru servicii sociale, lipsa aproape totală a susținerii de la bugete locale și județene a serviciilor ONG-urilor, dar și faptul că vorbim la nesfârșit despre contractarea socială, dar, vorbă lui Nenea Iancu, ea lipsește cu desăvârșire (sau aproape!).

Ce facem?

Cred că suntem la momentul unei alegeri: rămânem surzi la orice se spune din societatea civilă despre necesitatea schimbării sistemului de asistență socială sau ne trezim și începem să pregătim minuțios și profesionist o schimbare?

Ce-a dintâi variantă are costuri financiare mari, dar politice mici. Cea de-a doua, dimpotrivă, dar e cea corectă și pentru care pledăm.

Mihaela Munteanu