Din 2007, reprezintă mediul neguvernamental la UE, fiind unul dintre cei mai activi membri ai Comitetului Economico-Social. Ionut Sibian este ONG-istul cunoscut pentru că a condus ani de-a rândul una dintre cele mai importante organizații din România, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile și    s-a implicat major în dialogul cu autoritățile române pe diverse probleme ce țin de societatea civilă.

Nouă ani și zece rapoarte- pe scurt, așa ar scrie în bilanțul activității sale în CES. Concret care este activitatea dumneavoastră la Bruxelles, domnule Ionuț Sibian?

În primul rând, trebuie să vă spun că sunt cinci reprezentanți români în CES, eu fiind activ mai ales pe zona socială, a organizațiilor din domeniul economiei sociale și tematicilor referitoare la societatea civilă în țări care bat la ușa UE, ca Albania, Serbia, Muntenegru, Macedonia și Cosovo. Ați întrebat de cele zece rapoarte…să știți că înseamnă foarte multă muncă, la realizarea unui astfel de document fiind necesare vizite în ţările respective, se fac dezbateri publice cu autoritățile, cu societatea civilă, astfel încât rapoartele să reliefeze situația de pe teren, nu informații citite în alte documente. Deci având în vedere munca aceasta, îți ia cam un an să lucrezi serios un astfel de document. Apoi trebuie să-l treci prin vot, prin secțiuni, apoi în plen și trebuie să-ți convingi cei peste 300 de colegi să-ți voteze raportul…E o muncă destul de laborioasă, iar acum în zona politicii de extindere a UE sunt foarte mulți eurosceptici, inclusiv printre cei de la Bruxelles, deci este tot mai greu să convingi să-ți fie votat raportul și să reușești să influențezi prin concluziile tale politicile Parlamentului European, referitoare la o țară sau la un domeniu despre care scrii raportul.

De fapt, trebuie să explicăm că astfel de rapoarte au menirea documentării unei situații și propun măsuri pentru soluționarea unor probleme sesizate. Pe ce temă au fost rapoartele dumneavoastră?

Evident, am urmărit contribuția sectorului neguvernamental la procesul de extindere, reformă sau în politica de tineret a UE. E important să se evalueze unde s-a greșit și unde se poate acționa pentru îmbunătățirea unor situații. De multe ori am comparat evoluția din acele țări cu România și asta m-a ajutat mult pentru a formula recomandări viabile, bazate de idei deja verificate în practică, ce ar putea ajuta acele societăți să devină mai participative, mai democratice.

În activitatea dumneavoastră aveți în parte și rolul de ”ambasador”. Mă refer la suma de întâlniri și evenimente în care efectiv, reprezentați România, inclusiv în dialoguri cu privire la finanțare.

Mărturisesc faptul că aceste întâlniri sunt oportunități pentru mine, pentru noi, în primul rând pentru cunoașterea mecanismelor europene. Apoi, în ultimii ani, noi FDSC-ul am reușit să contribuim prin finanțarea unor proiecte bune ale României, care au fost luate drept modele la nivel european. E important, spre exemplu, să se știe că m-am bătut și am reușit să conving donatorii internaționali că ONG-urilor din România trebuie să li se aloce procente clare din finanțări. Cu donatorul norvegian și SEE este clar menționat în tratatul european un minimum de 10%, pentru ONG-uri. Astfel am salvat poate un an de negociere, pentru a putea obține fonduri pentru societatea civilă. Alți parteneri sociali au doar 1%.

Nu înseamnă luptă pentru finanțare de fapt, ci pentru dezvoltare – pentru că asta produc finanțările atrase pentru societatea civilă în comunitate…

Da, și sunt anumite teme în care finanțatorii erau sceptici cand venea vorba de finanțare. Și cu toate acestea, am obținut și pentru următoarea perioadă finanțarea serviciilor sociale, spre exemplu. O altă temă în care România este eligibilă la finanțare și datorită demersurilor mele, este zona civică. Se considera că România a îndeplinit criteriile, e membru UE, deci nu mai are nevoie de sprijin pe această direcție. Experiența ne-a demonstrat că e nevoie de noi și în servicile sociale și în lupta civică și în economie socială, educație și sănătate, iar prezența organizațiilor în aceste domenii, nu face decât să completeze ce face statul. ONG-urile trag uneori politicile statului dupa ele, pentru că ONG-urile inovează. Cheia reușitei noastre în următorii ani este legată de cum vom reuși prin ce am inovat, să convingem Statul că experiențele noastre pot fi transformate în politici publice.

Avem tot mai des tendința să ne manifestăm dezacordul cu activitatea unor politicieni. În ce măsură ce se discută în interiorul țării și relațiile uneori turbulente de aici se propagă și la Bruxelles?

Știm cu toții că avem parlamentari care ne susțin inițiativele indiferent de opinia partidului din care fac parte, deci nu putem discuta despre politicieni, ca despre o masă uniformă, pentru că am greși. Cred că dacă ne uităm în jur la Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovacia – la noi este o clasă politică cu care poți lucra. Sigur că este necesar mai mult efort pentru a implementa cerințele noastre ”post-colectiv”, dar atâta timp cât nu ne urâm, nu adoptăm atitudini dușmănoase și rămânem deschiși la negociere, putem avea un parteneriat cu politicienii noștri. Și la UE, România nu mai este privită ca altă dată, imaginea s-a imbunătățit mult, chiar dacă noi în interior ne menținem critici. Trebuie să observăm și progresul post-aderare pentru a avea o imagine corectă a poziției noastre.

Mihaela Munteanu