Ce nu ați văzut la Afterhills
Cand omul conteaza cel mai putin, politicul isi face jocul
septembrie 3, 2019
Se vor infiinta 42 de business-uri sociale
septembrie 19, 2019Ce nu ați văzut la Afterhills
Deși pare incredibil, persoanele cu deficiențe de auz și vorbire, care nu au auzit sunele muzicale niciodată, pot să perceapă muzica în felul lor. Nimeni nu știe cum sună muzica lor, dar nici ei nu știu. Și totuși, ei cântă. În felul lor.
Marinela e unul dintre oamenii cei mai interesanți pe care îi cunosc și care are o deficiență de auz și vorbire. De când o cunosc știu că avem lumi diferite, care uneori, interferă. Așa s-a întâmplat cănd a întrebat dacă și ea poate participa la Internshipul pentru jurnaliștii din domeniul civic.
Uau! Am simțit provocarea și am acceptat. De atunci căutăm împreună calea de a trece granița dintre auzitori și surzi. Fac acest exercițiu și azi, împreună cu voi.
Vreau să știu dacă Marinelei îi place muzica.
– Marinela tu cânți?
– Eu să cânt?! Doar copiilor mei (n.n. -le cântam), când erau mici. Ei mă iubesc oricum.
– Dar nu ai cântat altcuiva niciodată?
– Aș putea spune că sunt afonă.
Marinela zâmbește, pentru că, de fapt, ea nu aude și dacă încearcă să vorbească scoate doar niște sunete de neînțeles și deloc muzicale. Și totuși insist, pentru că am un argumente.
– Am fost complet surdă, până în ziua în care am început să port un dispozitiv- precizează Marinela.
– Te-am văzut ca ai postat pe facebook poza de la Afterhills. Ce făceai acolo?
– Cu ajutorul acestui dispozitiv auditiv pot asculta muzică, mai ales bass-ul. Versurile nu le percep. Când s-a dat informația de la ANSR (Asociația Națională a Surzilor din România) că versurile vor fi traduse de interpreți în limbajul mimico-gestual, am zis că vreau să înțeleg mai multe despre muzică. Era o ocazie unică pentru mine și copiii mei.
– Și ai plătit un bilet doar să asculți bass-ul?
– Dacă e să ascult doar bass-ul, nu aș pași niciodată la un concert.
– Nici eu. Deci nu eșți diferită de mine!– sar să completez, pentru că imi place ideea că am ajuns egală cu ea, eu care am handicapul de a nu-i putea vorbi decât prin mesaje scrise sau interpret.
– Nu sunt de genul petrecăreț- continuă Marinela. Nu mă simt în largul meu să dansez pe o melodie pe care nu o înțeleg.
– Ce înseamnă traducerea în limbaj mimico-gestural a unui cântec?
– Înseamnă informații suplimentare pe care nu le pot percepe auditiv, versurile, tonurile, genul melodiei..
– Tonul?
– Da. Tonul vocal, al instrumentelor pe care le utilizează pe scenă. Cum bate la tobă, cum cântă la pian. Ne arată nu un semn, ci o combinație de semne din care rezultă o descriere despre cum se aude un instrument.
– Cum e pianul față de tobă, Marinela?– întreb uimită peste poate.
– Interpreții (n.n.- mimico-gestuali) gesticulează cum ar cânta la pian cu degetele, în manieră lascivă, dacă melodia este de genul romantic. În scris nu prea pot transpune cum se interpretează artistic. De fapt, tot ce e legat de muzică nu pot descrie în termeni specifici.
La finalul interviului Marinela avea să recunoască faptul că nu curiozitatea mea a stânjenit-o, ci faptul că nu a fost ușor să explice despre diferența dintre instrumente.
Am continuat:
– Eram curioasă. Așa întru și eu în lumea ta, în care sunt așa stângace, că mă rătăcesc după primul pas. Ai spus că ai fost cu copiii. Și ei au deficiență?
– Copiii mei au deficiență, cu o diferență însă față de a mea. Ei trăiesc în lumea sunetelor de la vârstă mică. Astfel s-au putut bucură de muzică. Aud și vorbesc. Fetița mea, care este protezată bilateral, chiar dacă gradul de hipoacuzie e de formă severă, iubește muzica. O văd tot timpul cu cășți în urechi ascultând muzică.
– Ce ai mai constat la Afterhills? Îmi spuneai ceva despre versuri…
– Am constatat că se cântă și cuvintele care sunt …necenzurate. Eu până în acel moment nu știusem că există așa versuri. Era la sfârșit de concert, iar interpreții (n.n. mimico-gestuali) își terminaseră programul. Am rugat-o pe fetiță mea să interpreteze. Așa am aflat.
– E prima dată când mergi la un festival?
– Mi-am adus aminte că am mai fost o dată la un concert, în față Palatului Culturii, înainte de a avea copii. Deci nu e prima dată. Acum însă, este prima dată când ,,ascult” versurile muzicale.
– Marinela, ai spus că nu-ți place să dansezi fără să înțelegi muzică. Ai dansat vreodată?
– Ooooo, da, am dansat pe muzică populară. Imi place cum sună. Ritmic.
– O auzi?– revin obsesiv ,pentru că nu am ieșit din zona uimirii.
– Ritmul muzicii, da. E simplu, nu e complicat. Dar fără a înțelege versuri. În timpul antrenamentelor învățam coregrafie după numere, nu după cum se aude. Dansăm după combinații de numere din minte sau pe degete.
Înțeleg că am forțat puțin notă încercând să sparg o barieră imensă între mine și viața unor oameni care trăiesc foarte aproape. Simt că barieră aia e foarte reală.
E și a mea, e și a ei. Ea însă încearcă în fiecare zi să o treacă. Eu încerc?
Nu pot opri gândurile: atunci cine are handicapul real?
Întrebarea această îmi stă în minte ori de câte ori încerc să comunic cu un om cu deficiență de auz sau să spun ceva despre formă ori culoare unui nevăzător.
Atunci încerc cu adevărat neputiința de care majoritatea din care fac parte nu mă absolvă.
Mihaela Munteanu
