„Știu toți povestea noastră. Pușcăriașa îmi spun! Nu direct, dar vorbe prin sat, vă dați seama, se aud. Se uită oamenii ciudat la mine că am tatuaje, tăieturi pe mâini. Educatoarea fetei știe. Fetele sunt mici, încă nu le-am spus adevărul…”, sunt cuvintele unei tinere mame, al cărei soț este în penitenciar.

Cristina este o tânără mamă de 24 de ani, care de 5 ani își crește singură cei doi copii. Problemele au început să apară imediat după ce a rămas însărcinată, atât ea cât și soțul ei fiind condamnați la închisoare, după ce au săvârșit fapte penale. Cei doi au împreună două fetițe de 2 și 4 ani.

Cristina a fost consiliată de Asociația Alternative Sociale pentru îmbunătățirea comunicării cu soțul și cu fetițele, dar și pentru creșterea motivației privind educația copilului și pentru îmbunătățirea situației financiare.

– Aș vrea să vă gândiți la momentul în care ați aflat că soțul urmează să fie închis. Ce ați simțit?

– Au fost zile groaznice. Eram gravidă în șapte luni, locuiam cu soțul în București și, vă dați seama, nu aveam niciun sprijin de la nimeni. Nu aveam niciun venit. El era singura persoană care mă întreținea. Aveam și probleme cu sarcina în acea perioadă, deci mi-a fost foarte greu.

– Ce ați făcut după ce soțul a fost arestat?

– M-am descurcat singură la început, după care am apelat la părinți. Cu greu m-au ajutat și ei, pentru că nu erau de acord cu relația mea. Soțul meu a făcut pușcărie și înainte să mă cunoască; abia se eliberase de un an și părinții mi-au zis să nu-l mai contactez niciodată, dar…nu i-am ascultat.

– Unde este închis soțul dumneavoastră?

– În acest moment este închis la Jilava. Nu prea păstrăm legătura, pentru că el nu are bani în cont și nu are de pe ce să mă sune. Nu putem nici să ne scriem, pentru că nu are voie să trimită scrisori, din cauza rapoartelor…de la bătăile, scandalurile de acolo, de la telefoane trimise din închisoare. Nu știu detaliat de la ce sunt aceste rapoarte, am auzit și eu așa, în mare. Vorbesc cu un prieten care are un frate cu el, acolo, în cameră și când sună mai întreabă și ce face soțul meu.

– Copiii știu că tatăl lor este închis?

– Nu. Am ascuns acest lucru, să nu fie o rușine pentru ele… Am două fete, una este mică, are 2 ani, dar cealaltă are 6 ani. Celei mari i-am spus că tatăl ei e plecat la muncă în străinătate, să aducă bani acasă, dar…de 5 ani nu mai vine. Ea tot întreabă de ce nu vine tata, de ce nu o caută? Am poze cu el, i le mai arăt, dar câteodată, ea îmi zice că nu e tata, că e Gabi, atât. Nu îi spune tata, îi spune pe nume. Deci psihicul ei e dat peste cap. După ce am lăsat fata la mama mea, fiica mea îi spune ,,mamă” mamei mele. Eu am fost plecată…

– Unde ați plecat?

– După ce l-a arestat pe el, eu deja eram judecată într-un dosar, pentru că ne prinsese pe amândoi în magazin, la furat. Mi-a venit și mie sentința. Au venit și m-au luat. Am fost la spital la Rahova, pentru că eram însărcinată și am născut acolo prima fetiță. La un an de zile, părinții mei au vândut apartamentul din București și au cumpărat casă aici, la țară. Când avea fata cea mare 3 săptămâni, am fost eliberată și am stat cu copilul un an acasă, la părinții mei. Apoi au venit la poartă polițiștii și mi-au spus ,,Hai să-ți îndeplinești pedeapsa”.  Fetița mea împlinise în acea zi un an. Era mică, dar a plâns mult, pentru că nu era înțărcată încă. Dintr-o dată a rămas și fără mine și fără piept. Fetița a rămas în casa părinților, dar mama mea atunci muncea la Iași. Fata a stat vreo două săptămâni cu bunica mea, bătrână și bolnavă. Bunica n-o schimba, o bătea pentru că plângea. Copilul voia piept, era un copil neînțărcat, vă dați seama cum este. Și a dus-o foarte greu în primele două săptămâni, când m-au luat pe mine.

– Ați spus că fetița are ceva traume, la ce vă referiți?

– A trecut prin multe … Nu e ceva schimbat la ea, dar ea o are în cap numai pe mama mea, nu pe mine. Deci eu, pentru ea, sunt Cristina. Știe că sunt mama ei. Știe, dar nu-mi spune mamă. Mama mea este totul pentru ea. Cu mama a dormit noaptea, cu ea a deschis ochii. Eu mă simt rău. Când mă uit la fetiță și la mama mea cum se iubesc, se pupă și se alintă, mă doare sufletul. Dar nu am ce să fac. Mă cert cu mama pe tema asta, pentru că eu, când am născut fata, i-am zis să mă lase să stau un an de zile în spital, la pușcărie cu fetița. Acolo erau condiții pentru a crește un copil; aveam mâncare, lapte praf și pampers în fiecare zi. Copilul ar fi stat cu mine în cameră și după ce se termina anul, o lua într-un centru și mi-o aducea săptămânal să o văd. Mama mea a insitat să aduc fata acasă, la ea. Mi-am zis și eu până la urmă, decât să o cresc într-un centru, mă duc acasă cu fetița. Și când am plecat la închisoare a plâns…

– Comunitatea de aici cum este? Știu oamenii că soțul tău este închis?

– Știu tot. Și de mine știu…Pușcăriașa îmi spun…Nu direct, dar vorbe prin sat, vă dați seama, se aud. Se uită oamenii ciudat la mine că am tatuaje, tăieturi pe mâini. Educatoarea fetei știe. Fetele sunt mici, încă nu le-am spus. Cea mare spune uneori că au râs colegii de ea, că e urât puloverul, că pantalonii sunt roși în genunchi. Râd de ea … Sunt copii și în situații mai rele decât fata mea, dar parcă au ceva cu ea.

– Cum vedeți relația cu soțul dumneavoastră după ce se eliberează?

– Lui nu-i place la țară, nu îi place munca sau sapa. A trăit toată viața lui din furat, s-a și drogat. Eu nu vreau să mă întorc la București, Doamne ferește! Nu vreau, pentru că iar mă bagă în acel anturaj. Dacă se eliberează, sigur mă caută. Dar v-am spus, el nu vrea să vină aici. S-a eliberat atunci, după ce am fost eu arestată. I-am zis să vină acasă, aici la țară, dar el a zis ,,Nu, dar ce să fac eu acolo?”

 Aș vrea să divorțez, mi-a spus mama să cer pensie alimentară de la el, dar…de ce       mi-ar trebui pensie alimentară? Că fură iar, când iese de la pușcărie, oricum toată viața așa va face. Prima oară a primit patru ani pentru furt. După, a primit alți trei ani și acum doi ani și ceva…Nu știu ce voi face, nu pot să îl vizitez, că este departe, nu am bani…

– Care sunt nevoile familiei dumneavoastră?

– Am mers la primărie și ei nu au fonduri, nu au nicio soluție pentru mine și mi-au spus să apelez pe internet la organizații. Le-am spus celor de la primărie că fata mică mănâncă lapte praf, are enterocolită acută, deci trebuie s-o țin la regim. Din ce? Trei milioane pe lună pentru pampers și lapte, nu ajung. Fata mare are nevoie de încălțăminte. Ați văzut unde e grădinița? Merge mult pe jos, foarte mult. Ea simte și nevoia să comunice cu cineva care are să o învețe ceva. De exemplu, i-am cumpărat o tablă, căci îi place mult să deseneze. Îi plac și poeziile. Cred că știe 20-30. A învățat de la grădiniță și cântecele… I-am cumpărat tabla, pentru că eu nu am dus-o la grădiniță pe timp de iarnă și a pierdut foarte mult. Când a întrebat-o acolo literele, ea nu a știut să răspundă. Acum că are tabla, am zis să învățăm pe săptămână câte 5-10 litere.

–  Ce le-ați spune oamenilor, în general, despre dumneavoastră?

– Să nu facă prostii, să ajungă la închisoare. Oamenii să înțeleagă că, poate acea persoană nu a făcut acel rău pentru că a vrut, poate că a avut nevoie să fure sau poate din cauza anturajului a făcut acel lucru- cum este cazul meu. Din cauza soțului, care era de meserie am ajuns să fur și eu, și să fac închisoare. Și oamenii să înțeleagă că tot oameni suntem și noi, la fel ca ceilalți.

Interviu realizat în cadrul proiectului „Copii cu părinți deținuți – copiii invizibili” finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România (www.fondong.fdsc.ro). Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014. Pentru informații oficiale despre granturile SEE și norvegiene accesați www.eeagrants.org.

Florina Iluțoaei